Hotel SzeifertHotel Szeifert
Forgot password?

Atracții

Salina Praid


Situată la 10 km de stațiunea Sovata, Salina Praid este una dintre cele mai mari mine de sare din țară și Europa. Cu o forma eliptică, zăcământul are diametre de 1,2-1,4 km și o adâncime de 2.700 metri, cu rezerve de aproape 500 de ani, o adevarata comoară pentru economia Transilvaniei. Prin exploatări masive de sare au rămas goluri subterane de mari dimensiuni, unde s-a individualizat un microclimat de salină, cu temperaturi relativ constante, intre 14-16 0C, umiditate scăzuta 66-70% și presiune mai mare decât la suprafață în medie de 735-738 mmHg. în inima muntelui de sare se ajunge cu autobuzul, printr-un tunel lung de 1.500 de metri, apoi accesul în salină se face coborând 300 de trepte abrupte iar în fața ochilor apare un adevărat orășel subteran. La 120 de metri adâncime.Aerul este puternic ionizat, deosebit de eficient in tratarea afecțiunilor respiratorii.Tratamentele se fac sub supravegherea unei echipe medicale care mai sustine programe de gimnastica si respirație alese pentru fiecare boală în parte. Practic, tratamentul cuprinde inhalarea aerului din mină, iar pentru rezultate bune, sunt necesare cam 18 zile petrecând cel putin 4 ore pe zi în salină.

Primul nivel, cel destinat turiștilor, se întinde pe 1.300 de metri, iar vizitatorul are parte de tot confortul: baze de tratament, cafenele, biliard, biblioteca, locuri de distracțe și chiar o galerie retrasă, unde oamenii se pot ruga. Capela din salină a fost construita in anul 1993. De atunci, în fiecare zi de miercuri, joi si vineri se țin slujbe pentru ortodoxi, catolici si reformați. Există și un muzeu al minei de sare, o bibliotecă și chiar o galerie a vinurilor, unde puteti gusta multe soiuri de vin. Temperatura, în orice anotimp al anului, în salina este de 16 grade Celsius. În timpul sezonului de vară, numărul persoanelor care vizitează mina și a bolnavilor care se tratează aici, ajunge până la cifra de 2500-3000/zi. În ceea ce privește condițiile de agrement și distracție pentru cei sosiți în comună pentru tratament sunt reprezentate prin diferite acțiuni desfășurate în sala de spectacole, la bibliotecă, pe terenul de sport, excursii, iar amatorii de drumeții pot străbate locurile pitoresti din jurul comunei.

în cadrul localitații Praid există și un strand amenajat, cu apă sărată. Tot aici lângă strand sunt amenajate băi sărate fierbinți (in vane), apa sărata fiind incălzită în cazane, deosebit de eficientă în tratarea reu­matismului. Apa sărată și iodurată are un efect calmant, relaxant fizic si psihic. Băile sărate actionează asu­pra întregului organism și ca atare au urmatoarele efecte: calmante, relaxante fizic si psihic, antiinflamatorii, vasodilatatoare, sterilizatoare de piele si mucoase, cicatrizante. Durata băii este de la 10 minute pe zi pâna la 30 de minute, în funcție de capacitatea individuală. Tempera­tura apei sărate este de 36 de grade Celsius. Un tratament la vană constă din 10-14 băi calde fără întrerupere. Băile sărate funcționează în perioada 1 iunie-15 octombrie.

Ceramica populară din Corund


Corund este un sat în partea de vest a județului Harghita, în Depresiunea Praid. Localitatea este cunoscută ca un centru de ceramică populară cu renume European. Pe lângă tradiționalul olărit ei se ocupă și de prelucrarea lemnului, de produsele din iască și de comerț ambulant (pe vremuri cu căruțe, astăzi cu automobile). Materia primă pentru olărit, lutul de bună calitate, se extrage de lângă pârâul Săcădat, care curge pe partea vestică a satului. Satul a avut cândva ș mină de aragonit (azi zonă protejată) și un ștrand cu apă minerală (în zilele noastre aici au loc tradiționalele târguri de ceramică). Izvoarele de apă minerală au un rol important in viața satului. Izvorul “Diómáli” se află la ieșirea estică a satului. Apa minerală bogată în fier atinge debitul de 10 000 litri pe zi, este recomandată pentru bolnavii de afectiuni gastro-intestinale, precum și celor care suferă de anemie. Izvorul “Szőlőmáli” izvorăște în hotarul estic al satului. Apa este bogată în bicarbonați, clor, magneziu si calciu. Izvoarele “Cseredombi” si “Erzsébet” izvorăsc la est de mina de aragonit, la 800 de metri de drumul national, având apa sărată și bogată in fier. Mărfurile artizanale expuse in fața caselor atrag turiștii care trec prin satul Corund. Ei pot alege din frumoasele obiecte din ceramică, pai sau rogojină, articole din lână, iască sau lemn. Mâncarea, dupa opinia localnicilor, nu pică bine fara o gură de țuica.

După ce lutul s-a frământat bine cu puțină apă și s-a curățat de impurități se taie fâșii și se modelează pe roata de olărit până ce capătă forma dorită, apoi se lasă câteva zile la zvântat înainte de a se băga la cuptor. Prealabil arderii în cuptor vasele vor fi decorate cu ajutorul unei penițe fabricate din pană de gâscă sau corn de vită sau pot fi metalice.

Orașul medieval Sighișoara


Sighişoara este un oraş aflat în judeţul Mureş, situându-se foarte aproape de intersecţia celor 4 mari judeţe, Harghita, Mureş, Sibiu şi Braşov. Oraşul nu este deloc mare, trăind în acesta aproximativ 32 de mii de locuitori. Acesta însă îşidublează populaţia pe durata festivalului medieval datorită turiştilor ce vin în număr mare în fiecare zi în Sighişoara. În locul unde se află astăzi Sighişoara în trecut se găsea cetatea dacică Sandava,existând dovezi că aceasta datează încă din anul 100 după Hristos. Oraşul Sighişoara a fost întemeiat de colonişti germani Cefixime care au fost aduşi de către regele Ungariei din acea perioadă (secolul al 13-lea). În decursul anilor oraşul medieval a fost lovit de foarte multe valuri de popoare migratoare, precum marea năvălire tătară şi mişcarea habsburgică, cetatea suferind foarte mult în urma acestora. Iniţial cetatea era alcătuită din 14 turnuri şi 4 bastioane, momentan existând doar 9 turnuri şi 3 basioane. Breslele meşteşugarilor din Sighişoara aveau fiecare câte un turn în care îşi puteau desfăşura meseria cu mai multă uşurinţă. Din păcate în anul 1884 breslele au fost desfiinţate din cauza faptului că îşi pierduseră semnificaţia.

Principalul obiectiv turistic al oraşului Sighişoara este cetatea medievală aflată pe un deal din centrul oraşului, însă sunt multe alte obiective cu o semnificaţie extrem de importantă. În cadrul oraşului se mai pot vizita Biserica Ortodoxă, Biserica din deal (datează din anul 1300), Vechiul Cimitir Evanghelic, Turnul cu ceas şi multe alte obiective ce pot fi descoperite cu uşurinţă la o primă vedere a oraşului. În ultimul sfârşit de săptămână a lunii iulie, în fiecare an, oraşul Sighişoara găzduieşte Festivalul Medieval, festival ce atrage foarte mulţi turişti din întreaga lume.

Castelul Bran – Castelul lui Dracula


Castelul Bran, situat între Munții Bucegi și Piatra Craiului, la 30 de km de Brașov, este singurul punct turistic care atrage sute de mii de turiști datoritp unei legende: Legenda Contelui Dracula, deși izvoarele istorice spun că Vlad Țepeș ar fi trecut pe aici o singură dată, în drum spre Brașov. Inițial Castelul Bran (in limba slavă «brana» inseamnă «poartă») a fost o fortăreața cunoscută sub numele de Dietrichstein, construită de Ordinul Cavalerilor Teutoni în anul 1212, ce a fost cucerită de sași spre sfârșitul secolului al XIII-lea. Prima atestare documentară este din 1377 cănd brașovenii au primit, din partea lui Ludovic I d’Anjou, dreptul de a ridica cetatea pe locul fostei fortărețe. Apoi, între 1419-1424 a intrat în posesia lui Sigismund. La sfârșitul secolului al XV-lea a fost subordonată comitetului secuilor și sub domnia lui Iancu de Hunedoara a trecut sub conducerea voievodatului Transilvaniei.

La 1 decembrie 1920, Castelul Bran a fost donat Reginei Maria a României Mari, în semn de recunostință din partea orașului Brașov pentru contribuția la Unirea cea mare de la 1918. Imediat după aceasta, timp de 7 ani, Castelul a intrat într-o perioadă de restaurare, sub conducerea arhitectului Curții Regale, Carol Liman. Acesta a conceput ansamblul ca o reședință de vară. Tot în această perioadă a fost construită și Casa de ceai. In timpul acestor lucrări, castelul a fost dotat cu apă curentă de la o fântână săpată în stânca, adâncă de 57 de metri și iluminat de la o uzină electrica cu turbină. De la această uzină au fost apoi electrificate, în 1932, satele Bran, Simon si Moeciu. Apoi, in 1938, Regina Maria a lăsat Castelul Bran drept moștenire Principesei Ileana, care l-a stăpânit până în 1948.

Castelul Bran a trecut oficial în proprietatea lui Dominic de Habsburg de la 1 iunie 2009, când avocații Casei de Habsburg și conducerea muzeului au semnat procesele verbale de predare-primire a castelului. Nepot al Reginei Maria și fiu al Principesei Ileana, Dominic de Habsburg a dobândit Castelul Bran la aproape șase decenii după ce familia sa a fost forțată de regimul comunist să parasească țară, pe când el avea doar zece ani.

Târgu Mureș – municipiul județului Mureș


Tîrgu Mureș, mai demult Mureș-Oșorhei, Oșorheiu, Tîrgul Mureșului (în maghiară Marosvásárhely, mai demult Székelyvásárhely, Vásárhely, Újszékelyvásár, Újvásár, germană Neumarkt, Neumarkt am Mieresch, latină Novum Forum Siculorum) este municipiul de reședință al județului Mureș, Transilvania, România, format din localitățile componente Mureșeni, Remetea și Târgu Mureș (reședința). Se află în centrul Transilvaniei istorice, pe ambele maluri ale cursului superior al râului Mureș. Situat în zona central-nordică a României, orașul are ca delimitare geografică râul Mureș și dealul Cornești. Târgu Mureș se învecinează cu comunele Sângeorgiu de Mureș, Cristești, Livezeni, Sântana de Mureș și Sâncraiu de Mureș. De-a lungul timpului a fost centrul cultural, industrial, economic și de educație al Ținutului Secuiesc. Tîrgu Mureș a fost reședința Scaunului Mureș, Comitatului Mureș-Turda, apoi a Regiunii Mureș, a Regiunii Autonome Maghiare, a Regiunii Mureș-Autonome Maghiare iar în prezent este reședința județului Mureș. Împreună cu autoritățile a douăsprezece comune și orașe din jur, primăria participă la proiectul Zonei Metropolitane Tîrgu Mureș. Ca mărime, orașul este al șaisprezecelea din România și al șaselea din Transilvania. Aici trăiește cea mai mare comunitate maghiară urbană din România.

Dintre obiectivele turistice ale orașului face parte Centrul, cu piața centrală, numită Piața Trandafirilor, unde se află nenumărate clădiri construite în stil baroc, neoclasicist și secesionist, cum ar fi Biserica Sfântul Ioan Botezătorul, Turnul franciscanilor, Palatul Culturii sau fosta primărie, care creează o atmosferă tipic perioadei dualiste. Zidurile cetății medievale sunt dovada istoriei îndelungate a orașului care a avut o putere politico-economică importantă în Principatul Transilvaniei. În interiorul Bisericii din Cetate au fost ținute nenumărate sinoduri protestante, 37 de adunări naționale, la care au participat personalități ca Ludovic I al Ungariei, Ioan de Hunedoara sau Ioan Sigismund Zápolya. Totodată aici a fost ales ca principe regent al Ungariei și principe al Transilvaniei Francisc Rákóczi al II-lea.

Cheile Bicazului și Lacul Roșu

Traversarea Cheilor Bicazului impresionează orice turist aflat în trecere pe drumul ce leagă judeţele Neamţ de Harghita, prin maiestuozitatea pereţilor de stâncă şi sălbăticia peisajului. Impresia puternică pe care o lasă această minune a naturii se păstrează nu doar la prima incursiune prin serpentinele drumului, pe lungimea celor 8 kilometri de-a lungul cheilor. Pentru cei care nu au ajuns niciodată în zonă, trebuie menţionat că formaţiunea naturală este străbătută de drumul naţional care leagă oraşele Bicaz (Neamţ) de Gheorghieni (Harghita), şi se situează la 31 de kilometri de primul şi 25 de kilometri de al al doilea. Primul drum de acces spre Chei s-a construit în anul 1910, dinspre Gheorghieni, iar sectorul de drum spre Bicaz a fost dat în exploatare mult mai târziu, în anul 1937. Dincolo de farmecul sălbatic al acestei structuri naturale, oamenii de ştiinţă au fost preocupaţi de studierea în amănunt a Cheilor Bicazului. Colectivul de cercetători Constantin Grasu, Mihai Brânzilă, Crina Miclăuş şi Dorin Sorin Baciu i-au alocat un capitol special în lucrarea „Parcul Naţional Cheile Bicazului-Hăşmaş. Ghidul siturilor geologice şi fizico-geografice” (Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2011).   „Pe lungimea lor de 8 kilometri, Cheile sunt săpate 4 km în calcare, pe sectorul cunoscut sub numele de Cheile Mari, şi 4 km în Conglomeratele de Bârnadu, pe sectorul Cheile Mici; în extremitatea lor estică, Bicazul traversează bara de calcare a masivelor Surduc-Munticelu. Pe parcursul Cheilor, denivelările ating valori de peste 350 de metri, cu maximum în sectorul numit “Gâtul Iadului”, de la confluenţa cu Bicăjelul”, se arată în lucrarea menţionată.

Lacul Roşu (Gyilkos-tó) este una din cele mai pitoreşti staţiuni balneo-climaterice din ţară. O particularitate deosebită reprezintă lacul în sine – pădurea de odinioară, care s-a conservat parţial şi care se zăreşte prin apa lacului. Cheile Bicazului, o altă atracţie deosebită este literalmente la un pas – începe în locul unde muntele a obturat valea, dând naştere la lac. Face parte din masivul Hăşmaşul Mare, situându-se între Şuhardul Mic (1352 m) şi Şuhardul Mare (1507 m) precum şi vârful Ghilocoş (1406 m). În mod caracteristic structura calcaroasă ce formează masivul este înclinată spre nord-est, versantele sud-estice fiind mult mai abrupte. Denumirea actuală a fost folosită prima oară de către Orbán Balázs în 1864. În anul 1853 Benkő Károly foloseşte expresia Lacul lui Veress (veres: roşu) ca un lac bogat în păstrăvi. Lacul are peste 160 de ani. Alţii presupun, că lacul de fapt s-a născut în urma cutremurului deosebit din 11 ianuarie 1838, dar esenţial este, că s-a format prin deplasarea masei argiloase depuse cu ocazia ultimei ere glaciale pe versantul nord-vestic al muntelui Ghilocoş. Curând după obturarea văii pădurea de brazi a fost inundată şi arborii s-au pietrificat, oferind o particularitate rară întregului peisaj.

Original lacul, în primii ani de la formare s-a extins mai mult – cam un km mai sus în valea pârâului, dar de-a lungul timpului barajul natural s-a erodat, nivelul apei stabilizându-se la nivelul actual. Legenda spune, că în momentul catastrofei în vale s-ar fi aflat turme de oi, care au fost înghiţite de pământ împreună cu ciobanii, de aici derivă numele lacului. (gyilkos – ucigaş). Oricum, aspectul arborilor pietrificaţi sugerează pe undeva atmosfera unui cimitir părăsit, reprezentând un “memento mori!” pentru toţi trecătorii. Argila galben-roşiatică din aluviunile aduse după câte o ploaie torenţială, precum şi reflecţia stâncilor roşiatici din împrejur sunt bazele altor teorii privind originea numelui sub care lacul este cunoscut. Oricare ar fi însă originea numelui, lacul, cu frumuseţea sa ieşită din comun a fost sursă de inspiraţie pentru mulţi artişti, peisajul este imortalizat în numeroase opere de artă, fotografii şi pelicule de certă valoare artistică. Împrejurimile lacului au un microclimat plăcut, deosebit de benefic pentru tratarea stărilor de convalescenţă, extenuare fizică şi psihică, insomnii, neurastenii. Temperatura medie multianuală este de 8 C°, peste media de 6 C° a depresiunilor intramontane. Valea este practic ferită de vânturi, aerul deosebit de curat, bogat în aerosoli naturali, împrejurimile pitoreşti oferă condiţii excelente pentru cei ce caută surse de regenerare rapidă pe cale naturală. Începând cu anii 1900 tocmai turismul balnear-recreativ a fost cel care a adus dezvoltarea din punctul de vedere a serviciilor turistice a acestei zone.

Legenda lacului spune ca trăia în Lazărea o fată de o frumusețe rar întâlnită, care se numea Estera. S-a dus la târg, la Gheorgheni și acolo a întâlnit un flăcău voinic care se lua la trântă și cu ursul. Cum s-au văzut, s-au și îndrăgostit. Flăcăul a rugat fata să-i fie mireasă. Dar cununia nu s-a putut face, deoarece flăcăul a fost luat în armată. Fata îl tot aștepta, pe-nserate se ducea cu ulciorul la izvor, stătea ore in șir, în nadejdea că se va intoarce alesul inimii sale. Era într-o duminică, după-amiază, când trecând pe acolo, a fost văzută de un tâlhar, care repezindu-se la ea a ridicat-o în șa, zburând ca vântul spre Suhardul Mic, între stâncile cu o mie de fețe , unde locuia. I-a promis fetei și aur și argint numai să-l îndrăgească, dar fetei nu-i trebuia nimic. Tâlharul iși pierdu răbdarea și voia să o ia în căsătorie cu sila. Estera a strigat către munți, implorându-le ajutor. Stâncile cuprinse de strigătele îndurate au răspuns cu tunete. S-a pornit o ploaie torențială măturând tot ce întâlnea în cale. Acolo au rămas, sub fărâmăturile stâncilor fata si tâlharul. Apoi s-au adunat acolo apele munților, formând Lacu Rosu (Ucigașul). O altă legendă spune că pe pajiștea dintre versanții muntilor a fost stâna cu ciobanii. Aceștia, văzând apropierea furtunii, au încercat sa se refugieze, dar muntele ucigaș, dărâmându-se, i-a îngropat împreuna cu oile.

 Lacul Sfânta Ana

Lacul Sfânta Ana este singurul lac vulcanic păstrat întreg in sud-estul Europei. S-a format intr-unul din craterele geamăne ale Ciomadului Mare care este membru al grupului de munţi Ciomad, şi se află la o altitudine de 950 metrii deasupra nivelului mării. Lacul cu o formă de cerc aproape perfectă are o suprafaţă de 22 de hectare, o circumscripţie de 1737 metrii şi a adâncime generală de 4 metrii. Lacul nu are izvor, adaosul de apă al lacului este obţinut din zăpezile munţilor din împrejur care se topesc primăvara. Lacul este separat de mlaştina de turbă numai de o coamă îngustă. Fauna şi flora lacului este săracă din cauza faptului că conţinutul de sare este foarte joasă. Pe malul de nord, nord-vest lacul a început să se umple, fundul lacului este acoperic de un strat gros de nămol. Lângă lac se află capela Sfânta Ana unde în fiecare un pelerinaj este organizat pe ziua Sfântei Ana cu participarea a mii de Catolici religioşi. În apă nu există oxigen, motiv pentru care în aceasta nu trăieşte nici o vietate. Capacitatea trofică redusă a apei lacului se datorează şi emanaţiilor mofetice prin fundul lacului şi prin pereţii craterului.

Turiştii veniţi la lacul Sfânta Ana nu au nevoie de prognozele meteorologilor pentru a afla cum va fi vremea, ei având la îndemână o metodă empirică, dar exactă, oferită de muntele vulcanic: cele două fisuri formate în munte care prevestesc vremea cu precizie de sută la sută. Localnicii ştiu că “Dacă emanaţiile din fisuri pişcă la nas, atunci e semn de furtună, iar dacă nu, ziua va fi însorită, tocmai potrivită pentru drumeţii”. Fenomenul are o explicaţie ştiinţifică.

În munte se desfăşoară încă o activitate post-vulcanică, sensibilă la orice schimbare a presiunii atmosferice. Când presiunea atmosferică scade, gazele, precum bioxidul de carbon şi sulful, urcă spre suprafaţă şi inundă fisurile cu un miros înţepător, semn că vine ploaia.

O legendă spune că doi tineri trebuiau să se căsătorească. Fata, pe nume Ana, care urma să devină soție, nu dorea acest lucru deoarece părinții o obligau să se căsătorească numai pentru a pune mâna pe averea tânărului, care era destul de necioplit în ale măritișului. În seara nunții, mireasa a fugit și s-a aruncat în acest lac, trupul ei neînsuflețit nefiind găsit nici în ziua de astăzi. Din această cauză lacul poartă numele acelei fete. În fiecare an, de hramul Sf. Ana, lacul este sfințit de către mitropolie. Oaltă legendă ne povestește că odinioară, prin aceste locuri trăiau doi tirani care erau frați. Unul stăpânea o cetate pe vârful Puciosul din apropiere, celălalt, o cetate situată pe locul actualului lac. Stăpânul cetății de pe Puciosul avea o caleașcă minunată, câștigată la zaruri, fapt ce a stârnit invidia fratelui său, care a pus rămășag că a doua zi va veni în vizită cu o caleașcă și mai măreață. Pentru a câștiga rămășagul, tiranul pune să fie înhămate la caleașca sa opt din cele mai frumoase fete din împrejurimi. Caleașca fiind foarte grea, acestea nu au putut să o urnească, fapt ce a dezlănțuit mânia stăpânului, care a început să le biciuiască. Una din fete, pe nume Ana, l-a blestemat pe stăpânul cel mârșav. Blestemul fetei s-a împlinit numaidecât: s-a pornit o furtună îngrozitoare, cu fulgere și tunete, cutremure, iar cetatea, împreună cu tiranul ei, s-a scufundat în flăcări. În locul cetății de odinioară s-a format un lac albastru și liniștit, numit de locuitorii din zonă Lacul Sfânta Ana.

Cheile Bicazului și Lacul Roșu

Traversarea Cheilor Bicazului impresionează orice turist aflat în trecere pe drumul ce leagă judeţele Neamţ de Harghita, prin maiestuozitatea pereţilor de stâncă şi sălbăticia peisajului. Impresia puternică pe care o lasă această minune a naturii se păstrează nu doar la prima incursiune prin serpentinele drumului, pe lungimea celor 8 kilometri de-a lungul cheilor. Pentru cei care nu au ajuns niciodată în zonă, trebuie menţionat că formaţiunea naturală este străbătută de drumul naţional care leagă oraşele Bicaz (Neamţ) de Gheorghieni (Harghita), şi se situează la 31 de kilometri de primul şi 25 de kilometri de al al doilea. Primul drum de acces spre Chei s-a construit în anul 1910, dinspre Gheorghieni, iar sectorul de drum spre Bicaz a fost dat în exploatare mult mai târziu, în anul 1937. Dincolo de farmecul sălbatic al acestei structuri naturale, oamenii de ştiinţă au fost preocupaţi de studierea în amănunt a Cheilor Bicazului. Colectivul de cercetători Constantin Grasu, Mihai Brânzilă, Crina Miclăuş şi Dorin Sorin Baciu i-au alocat un capitol special în lucrarea „Parcul Naţional Cheile Bicazului-Hăşmaş. Ghidul siturilor geologice şi fizico-geografice” (Editura Universităţii „Alexandru Ioan Cuza” Iaşi, 2011).   „Pe lungimea lor de 8 kilometri, Cheile sunt săpate 4 km în calcare, pe sectorul cunoscut sub numele de Cheile Mari, şi 4 km în Conglomeratele de Bârnadu, pe sectorul Cheile Mici; în extremitatea lor estică, Bicazul traversează bara de calcare a masivelor Surduc-Munticelu. Pe parcursul Cheilor, denivelările ating valori de peste 350 de metri, cu maximum în sectorul numit “Gâtul Iadului”, de la confluenţa cu Bicăjelul”, se arată în lucrarea menţionată.

Lacul Roşu (Gyilkos-tó) este una din cele mai pitoreşti staţiuni balneo-climaterice din ţară. O particularitate deosebită reprezintă lacul în sine – pădurea de odinioară, care s-a conservat parţial şi care se zăreşte prin apa lacului. Cheile Bicazului, o altă atracţie deosebită este literalmente la un pas – începe în locul unde muntele a obturat valea, dând naştere la lac. Face parte din masivul Hăşmaşul Mare, situându-se între Şuhardul Mic (1352 m) şi Şuhardul Mare (1507 m) precum şi vârful Ghilocoş (1406 m). În mod caracteristic structura calcaroasă ce formează masivul este înclinată spre nord-est, versantele sud-estice fiind mult mai abrupte. Denumirea actuală a fost folosită prima oară de către Orbán Balázs în 1864. În anul 1853 Benkő Károly foloseşte expresia Lacul lui Veress (veres: roşu) ca un lac bogat în păstrăvi. Lacul are peste 160 de ani. Alţii presupun, că lacul de fapt s-a născut în urma cutremurului deosebit din 11 ianuarie 1838, dar esenţial este, că s-a format prin deplasarea masei argiloase depuse cu ocazia ultimei ere glaciale pe versantul nord-vestic al muntelui Ghilocoş. Curând după obturarea văii pădurea de brazi a fost inundată şi arborii s-au pietrificat, oferind o particularitate rară întregului peisaj.

Original lacul, în primii ani de la formare s-a extins mai mult – cam un km mai sus în valea pârâului, dar de-a lungul timpului barajul natural s-a erodat, nivelul apei stabilizându-se la nivelul actual. Legenda spune, că în momentul catastrofei în vale s-ar fi aflat turme de oi, care au fost înghiţite de pământ împreună cu ciobanii, de aici derivă numele lacului. (gyilkos – ucigaş). Oricum, aspectul arborilor pietrificaţi sugerează pe undeva atmosfera unui cimitir părăsit, reprezentând un “memento mori!” pentru toţi trecătorii. Argila galben-roşiatică din aluviunile aduse după câte o ploaie torenţială, precum şi reflecţia stâncilor roşiatici din împrejur sunt bazele altor teorii privind originea numelui sub care lacul este cunoscut. Oricare ar fi însă originea numelui, lacul, cu frumuseţea sa ieşită din comun a fost sursă de inspiraţie pentru mulţi artişti, peisajul este imortalizat în numeroase opere de artă, fotografii şi pelicule de certă valoare artistică. Împrejurimile lacului au un microclimat plăcut, deosebit de benefic pentru tratarea stărilor de convalescenţă, extenuare fizică şi psihică, insomnii, neurastenii. Temperatura medie multianuală este de 8 C°, peste media de 6 C° a depresiunilor intramontane. Valea este practic ferită de vânturi, aerul deosebit de curat, bogat în aerosoli naturali, împrejurimile pitoreşti oferă condiţii excelente pentru cei ce caută surse de regenerare rapidă pe cale naturală. Începând cu anii 1900 tocmai turismul balnear-recreativ a fost cel care a adus dezvoltarea din punctul de vedere a serviciilor turistice a acestei zone.

Legenda lacului spune ca trăia în Lazărea o fată de o frumusețe rar întâlnită, care se numea Estera. S-a dus la târg, la Gheorgheni și acolo a întâlnit un flăcău voinic care se lua la trântă și cu ursul. Cum s-au văzut, s-au și îndrăgostit. Flăcăul a rugat fata să-i fie mireasă. Dar cununia nu s-a putut face, deoarece flăcăul a fost luat în armată. Fata îl tot aștepta, pe-nserate se ducea cu ulciorul la izvor, stătea ore in șir, în nadejdea că se va intoarce alesul inimii sale. Era într-o duminică, după-amiază, când trecând pe acolo, a fost văzută de un tâlhar, care repezindu-se la ea a ridicat-o în șa, zburând ca vântul spre Suhardul Mic, între stâncile cu o mie de fețe , unde locuia. I-a promis fetei și aur și argint numai să-l îndrăgească, dar fetei nu-i trebuia nimic. Tâlharul iși pierdu răbdarea și voia să o ia în căsătorie cu sila. Estera a strigat către munți, implorându-le ajutor. Stâncile cuprinse de strigătele îndurate au răspuns cu tunete. S-a pornit o ploaie torențială măturând tot ce întâlnea în cale. Acolo au rămas, sub fărâmăturile stâncilor fata si tâlharul. Apoi s-au adunat acolo apele munților, formând Lacu Rosu (Ucigașul). O altă legendă spune că pe pajiștea dintre versanții muntilor a fost stâna cu ciobanii. Aceștia, văzând apropierea furtunii, au încercat sa se refugieze, dar muntele ucigaș, dărâmându-se, i-a îngropat împreuna cu oile.

 Lacul Sfânta Ana

Lacul Sfânta Ana este singurul lac vulcanic păstrat întreg in sud-estul Europei. S-a format intr-unul din craterele geamăne ale Ciomadului Mare care este membru al grupului de munţi Ciomad, şi se află la o altitudine de 950 metrii deasupra nivelului mării. Lacul cu o formă de cerc aproape perfectă are o suprafaţă de 22 de hectare, o circumscripţie de 1737 metrii şi a adâncime generală de 4 metrii. Lacul nu are izvor, adaosul de apă al lacului este obţinut din zăpezile munţilor din împrejur care se topesc primăvara. Lacul este separat de mlaştina de turbă numai de o coamă îngustă. Fauna şi flora lacului este săracă din cauza faptului că conţinutul de sare este foarte joasă. Pe malul de nord, nord-vest lacul a început să se umple, fundul lacului este acoperic de un strat gros de nămol. Lângă lac se află capela Sfânta Ana unde în fiecare un pelerinaj este organizat pe ziua Sfântei Ana cu participarea a mii de Catolici religioşi. În apă nu există oxigen, motiv pentru care în aceasta nu trăieşte nici o vietate. Capacitatea trofică redusă a apei lacului se datorează şi emanaţiilor mofetice prin fundul lacului şi prin pereţii craterului.

Turiştii veniţi la lacul Sfânta Ana nu au nevoie de prognozele meteorologilor pentru a afla cum va fi vremea, ei având la îndemână o metodă empirică, dar exactă, oferită de muntele vulcanic: cele două fisuri formate în munte care prevestesc vremea cu precizie de sută la sută. Localnicii ştiu că “Dacă emanaţiile din fisuri pişcă la nas, atunci e semn de furtună, iar dacă nu, ziua va fi însorită, tocmai potrivită pentru drumeţii”. Fenomenul are o explicaţie ştiinţifică. În munte se desfăşoară încă o activitate post-vulcanică, sensibilă la orice schimbare a presiunii atmosferice. Când presiunea atmosferică scade, gazele, precum bioxidul de carbon şi sulful, urcă spre suprafaţă şi inundă fisurile cu un miros înţepător, semn că vine ploaia.

O legendă spune că doi tineri trebuiau să se căsătorească. Fata, pe nume Ana, care urma să devină soție, nu dorea acest lucru deoarece părinții o obligau să se căsătorească numai pentru a pune mâna pe averea tânărului, care era destul de necioplit în ale măritișului. În seara nunții, mireasa a fugit și s-a aruncat în acest lac, trupul ei neînsuflețit nefiind găsit nici în ziua de astăzi. Din această cauză lacul poartă numele acelei fete. În fiecare an, de hramul Sf. Ana, lacul este sfințit de către mitropolie. Oaltă legendă ne povestește că odinioară, prin aceste locuri trăiau doi tirani care erau frați. Unul stăpânea o cetate pe vârful Puciosul din apropiere, celălalt, o cetate situată pe locul actualului lac. Stăpânul cetății de pe Puciosul avea o caleașcă minunată, câștigată la zaruri, fapt ce a stârnit invidia fratelui său, care a pus rămășag că a doua zi va veni în vizită cu o caleașcă și mai măreață. Pentru a câștiga rămășagul, tiranul pune să fie înhămate la caleașca sa opt din cele mai frumoase fete din împrejurimi. Caleașca fiind foarte grea, acestea nu au putut să o urnească, fapt ce a dezlănțuit mânia stăpânului, care a început să le biciuiască. Una din fete, pe nume Ana, l-a blestemat pe stăpânul cel mârșav. Blestemul fetei s-a împlinit numaidecât: s-a pornit o furtună îngrozitoare, cu fulgere și tunete, cutremure, iar cetatea, împreună cu tiranul ei, s-a scufundat în flăcări. În locul cetății de odinioară s-a format un lac albastru și liniștit, numit de locuitorii din zonă Lacul Sfânta Ana.